Aeroportul Otopeni…e ceata, nimic nu zboara. Nu-mi ramane altceva de facut decat sa astept si sa privesc lumea din jur. Atentia imi este captata de vocile a doua batrane. Imi intorc privirea si le vad…au probabil in jur de 75 de ani. Una dintre ele nu aude prea bine fapt pentru care cealalata ridica mereu vocea in speranta ca se va face totusi inteleasa. Pleaca impreuna undeva si par sa se bucure ca inca mai pot face asta, par sa se bucure una de compania celeilalte. Nu pot sa nu ma intreb daca sunt prietene de-o viata sau ce le-a adus impreuna in iarna vietii? Sa fie oare frigul singuratatii? Caci oamenii nu sunt facuti sa traiasca singuri desi se nasc si mor singuri. Sfoara asta dintre cele doua necunoscute nu poate fi facuta dintr-un singur fir. Ar fi mult prea fragila. Cad pe ganduri…si imi apare in minte bunica mea. O femeie minunata de 80 de ani, o femeie care a incetat sa-si mai traiasca viata acum 5 ani cand barbatul care a insotit-o timp de 60 de ani a disparut.

”Da draga, nu vezi ca nu zboara nimic?” ma trezeste vocea in crescendo a uneia dintre batrane. Sunt atat de simpatice impreuna… Privesc in stanga mea la Alis care imi sopteste “Oare asa vom ajunge si noi?”. Ii raspund glumind amar, “Cum? Singure sau surde?”. Incerc sa ma imaginez la varsta lor dar nu pot, ceva imi blocheaza imaginatia. Cred ca teama asta organica de singuratate. Stii, niciodata nu mi-a placut frigul… Si in acel moment un gand egoist mi se perinda prin minte…as vrea ca firul meu sa se rupa primul…

“The most terrible poverty is loneliness, and the feeling of being unloved.”

Mother Teresa