Astazi am vazut pentru prima data Frica. Am vazut-o atat de aievea.  Am privit-o in ochii, in ochii precum ciocolata cu lapte a unui copil de cinci ani. A fost la fel de viscerala ca frica de moarte.

Magazine, oameni indiferenti…refugiata parca intr-o lume a ei, o copila privea pierduta in gol. Am trecut pe langa ea dupa care am realizat ca nu apartine acelui peisaj, ceva trebuie ca s-a intamplat, poate se pierduse de parinti, dar demult…parea in stare de soc, disperata dupa atata cautare. M-am oprit si am observat ca la distanta de ea era un cuplu care parea ca o cunoaste, cuplu s-a indepartat si dupa ei a pornit a merge si copila, ca si cum ar fi fost unul dintre acei cersetori de care nu mai scapi. Am continuat si eu sa merg in directia opusa lor privind continuu in spate sa vad ce se intampla. Cuplu a intrat in alt magazin si copila a ramas la intrare precum un caine legat cu o lesa invizibila. Nu stiu de ce dar totul parea atat de ireal…am continuat sa merg si dintr-o data m-am hotarat, ceea ce simteam imi spunea ca trebuie sa ma intorc, aveam obligatia de a afla mai mult. M-am apropiat de copila si am atins-o pe umar intreband-o “te-ai pierdut?” “unde sunt parintii tai?”. In acel moment fetita a tresarit speriata…si un fulg de nea ar fi facut-o sa tremure. S-a intors spre mine si nu a putut articula nici un cuvant insa ochii spuneau tot. Nu-i pot uita, ochii aceia de culoarea ciocolatei cu lapte…daca ar fi putut vorbi…In clipa urmatoare din magazin s-a auzit glasul unui barbat…”este cu mine…multumesc!” M-am simtit atat de neputincioasa, pret de o clipa nu am mai putut spune nimic, nu am facut altceva decat sa ma indepartez…si am tot privit in spate pana cand l-am vazut pe “tata” iesind din magazin si apostrofandu-si copila…Nu am mai simtit niciodata asa, mi-au dat lacrimile…

…Pana si ingerii au nevoie de ajutor…