Candva scriam “fara masca” despre propria-mi viata traita “cu masca”. Privesc in jur si vad oameni, oameni care isi joaca propria viata ca pe un rol oarecare fara sa realizeze ca intr-o zi vor cobora de pe scena si cineva va stinge lumina in urma lor. Neputinciosi sa schimbe rolul de figuranti pe care il joaca, se perfectioneaza in aparitiile din spatele valurilor de fum si a replicilor rostite cu zambetul pe fetele schimonosite de minciuni si cuvinte serbede.
Sunt oameni pentru care “trebuie” e mai important decat “imi doresc”, oameni pentru care “nu pot” e mai la indemana decat “vreau”, oameni resemnati cu propriul parcurs “destinic”. Ne mintim zilnic ca traim, ca avem niste vieti “implinite” cand de fapt supravietuim agonizand intre pozele si like-urile de pe facebook, momentele letargice de somn si clipe efemere de fericire. Avem viata unor libelule dar nici pe departe frumusetea lor. Ne uratim la suflet cu fiecare zi, cu fiecare clipa pe care o lasam sa treaca pe langa noi ca si cum am fi nemuritori. Mimam fericirea si normalul…
Multumeste-te cu ce ai…nu inseamna sa te resemnezi, sa nu vrei sa schimbi, sa nu-ti doresti mai  mult, inseamna inainte de toate sa fii multumit DE ceea ce ai…
 
Adevărata “măsură” a vieţii unui om nu se poate obţine decât prin “lipsa de măsură”, dorind “fără măsură”, îndrăznind “fără măsură”, iubind “fără măsură”. – Octavian Paler